Seara de iarnă aluneca încet către văi, ca un fluviu întunecat şi greu, rostogolindu-se în cascade de pe crestele cenuşii ale munţilor. Mai erau două zile până la Crăciun. Gerul muşca cu poftă din mormanele de zăpadă ce înconjurau pereţii de bârne ai casei. Vitele fuseseră deja băgate în grajd, mulse iar laptele turnat în bidoane. Din odaie, printr-un ochi de geam, bărbatul privea, printre florile de gheaţă, la primele stele ale nopţii. Singurătatea îi fusese un prieten bun în ultima vreme, mai ales de când, după moartea tatălui, se întorsese să locuiască în vechea casă părintească împreună cu mama sa. Era o casă mare, frumoasă, cu etaj, construită în stilul tradiţional huţul, cu tavan de bârne, covoare de lână şi perechi de coarne de cerb pe pereţi. Cei care îi mai vizitau pe cei doi din când în când admirau trăinicia vechii clădirii ca şi multitudinea de lucruri vechi şi frumoase din ea. Gospodăria era aşezată pe un mic platou defrişat din apropierea unui munte masiv, la care vorbitorii de limbă română îi spuneau Măgura datorită siluetei lui întunecate, însă huţulii îl numiseră Hraneţea (Graniţa), pentru că acolo era frontiera dintre una din cele mai izolate locuinţe din zonă şi taigaua ciuruită de sate a pădurilor din munţii Bucovinei.

“Aţi putea face un muzeu cu lucrurile din casă, doar să le duceţi mai spre centrul satului. Aici e prea departe şi prea greu de ajuns pentru oricine, mai ales pentru cei de la oraş” spusese primarul. “Lumea se schimbă, oamenii se schimbă, a trecut vremea traiului în poienile izolate din munţi. Cei de azi vor să trăiască mai confortabil, să aibă electricitate şi internet, maşină la scară şi magazin alimentar după colţ. Tradiţiile nu îşi mai au rostul în ziua de azi. Trăim în epoca globalizării. De ce nu îţi construieşti o altă casă pe pământul pe care îl ai în sat şi nu te muţi acolo? “

La vorbele astea, bărbatul zâmbea de fiecare dată, fără să spună nimic. L-au bătut la cap prietenii, cunoscuţii, aproape un an de zile, el doar tăcea şi zâmbea de fiecare dată când auzea propunerile de a-şi abandona locuinţa. Unii chiar au încercat să-i găsească şi o soţie, dar nici una din fetele locului n-ar fi acceptat să locuiască într-o casă atât de izolată şi fără curent electric. Când veni din nou iarna, drumul pieptiş de pe coasta muntelui până la casă era adesea blocat de nămeţi şi putea fi parcurs cu greutate, doar pe jos. După încă puţină vreme vizitele se răriră până când nu mai veni nimeni. Nici bărbatul, nici mama sa, nu mergeau des prin sat, poate o dată la doua săptămâni, pentru cumpărături mărunte şi nu păreau prea afectaţi de singurătate. Doar lăptarul îi mai vedea dimineaţa, când trecea cu sania colectând de la oameni ce mulseseră cu o zi înainte, înjurând printre dinţi gerul şi drumul în plus pe care trebuia să îl facă până la casa asta izolată. Şi încet-încet, cei din sat începură să folosească şi pentru tânăr acelaşi nume ca cel pe care în primise bunicul său cu aproape jumătate de secol în urmă: Vouc (Lupul).

Da, mai erau doar două zile până la Crăciun şi era linişte. Bărbatul citea acum o carte. Afară se întunecase deja şi stelele păreau gata să înţepe cu mii de ace de frig pe oricine ar fi îndrăznit să scoată capul din adăpostul locuinţei. La lumina lămpii, femeia în vârstă tricota o pereche de mănuşi. Orele treceau încet. Curând răsări şi luna iar stelele păliră în strălucire.

Era o lună plină uriaşă, şi, reflectate de zăpada bătătorită de ger, razele ei luminau peisajul de afară aproape ca în timpul zilei, creând iluzia unei false călduri prin culoarea lor aurie. Tânărul zâmbi şi se ridică, puse cartea într-un raft, se întoarse spre mama lui şi spuse în dialectul huţul:

“Pozautra Razdvo. Ale me ne maem ieleţiu. Tiper ia idu u lis tai ucnu odnu.” (Poimâine e Crăciunul. Iar noi nu avem brad. Mă duc acum în pădure şi tai unul).

“Tiperi, u nociu?” (Acum noaptea?) întrebă mama sa. “No, idi chidi hocişi” (Bine, du-te dacă vrei), zise din nou, apoi, după o clipă de gândire şi o privire rapidă la ceasul care arăta ora 8:30 adăugă. “Ia idu spati” (Eu mă duc la culcare).

“E ger cumplit afară, totuşi” se gândi bărbatul. “Cred c-o să mă îmbrac cu şuba cea groasă”. Se duse în odaia mare şi o luă din cui. Era cea mai neobişnuită şubă din toată istoria satului. Fusese făcută la comandă de către bunicul lui, din pielea a trei lupi.

Bunicul avusese o stână mare de oi pe vremuri. Treaba mergea bine de câţiva ani, turma crescuse şi crescuseră şi profiturile. Îşi construise o casă frumoasă şi cumpărase mai mult pământ în jur. Însă în una din toamne, o haită de lupi, mânaţi de foame din cauza lipsei de vânat, se aciuase prin apropiere şi începu să îi atace turma în fiecare noapte. Omul stătu la pândă cu slugile, însă stâna era mare, iar lupii tot reuşeau să îi fure câte o oaie pe săptămână.

Încercă să îi împuşte, dar trunchiurile de pini erau prea dese şi blocau vederea fiarelor. Puse capcane, însă animalele erau inteligente şi reuşeau să mănânce din bucăţile de carne puse drept momeală fără să se lase prinşi. În final, lupii îi răpiră chiar cel mai frumos berbec, din pielea căruia plănuia să-şi facă un cojoc pentru iarnă. În disperare de cauză, tăie o oaie mai bătrână, puse în carnea ei otravă şi o lăsă în pădure. Peste doua zile, găsi carnea mâncată şi dâre de sânge lăsate de lupii muribunzi. Merse pe urmele lor vreo doi kilometri şi le găsi bârlogul. Trei lupi, toţi morţi.

“Ve budete mii cujuh” (Voi veţi fi cojocul meu) mormăi omul. Jupui animalele cum se pricepu mai bine, puse pieile într-un sac şi le aduse acasă. Stătură pieile acolo vreo doua săptămâni, spălate, învelite bine în saci şi ascunse în cămară, pentru a nu speria vitele şi câinii din curte cu mirosul de fiară sălbatică.

La sfârşitul toamnei, fură duse la cojocarul din sat. Când bunicul intră în curtea omului şi coborî din căruţă, sacul se agăţă de un cui din gard, se rupse, şi pieile căzură pe jos. Caii se speriară şi se ridicară în două picioare de la miros, iar câinele din curte se smuci şi rupse lanţul. Urmă un adevărat circ, omul încercând să-şi apere cu o mână pieile de lup de furia câinelui iar cu cealaltă să ţină pe loc caii înspăimântaţi. Cojocarul, speriat de larmă, ieşi repede din casă şi reuşi cu mare greutate să-şi potolească dulăul.

După ce văzu şi pieile, meseriaşul îşi făcu trei cruci mari. Cine a mai pomenit cojoc din piele de lup? Dar, la promisiunea unei plăţi generoase, folosi materialul cum se pricepu mai bine şi făcu din ele o şubă groasă şi trainică de iarnă. Totuşi, în ciuda tuturor eforturilor, mirosul de lup nu dispăru cu totul din cojoc. Când bunicul ieşi din casa cojocarului cu el sub braţ, câinele fu cât pe ce să se rupă din nou din lanţ de furie, iar caii alergară pâna la casa din munţi fără să fie nevoie de bici sau îndemnuri. Şi din ziua aceea, oamenii îi dădură şi porecla de Vouc (Lupul).

Omul încercă să poarte cojocul iarna pe lângă casă, dar vitele şi oile se speriau de moarte din cauza mirosului, aşa că în cele din urmă îl puse deoparte şi se îmbrăcă tot cu şuba cea veche. Îi părea totuşi rău după îmbrăcămintea nouă, că nu o putea folosi la treaba din gospodărie. Totuşi, când avea nevoie să meargă pe prin pădure pe ger, lua cojocul din piele de lup, pentru că era cea mai călduroasă haină iar mirosul de fiară îl putea apăra de ceilalţi prădători ce bântuiau prin nămeţi.

Tânărul şi-l amintea pe bunic din vremea copilăriei ca pe un om încă în putere şi cu o energie ieşită din comun, deşi trecuse de şaptezeci de ani. Iar în timpul iernii, avea obiceiul să cutreiere uneori pădurile, mai ales în nopţile cu lună. Se vorbea că există o comoară ascunsă în munte, iar mai ales atunci când luna era pe cer, unii oameni din împrejurimi se jurau că văzuseră un foc albăstrui licărind uneori în pădure. Au încercat câţiva să găsească locul, dar nimeni nu a reuşit să se apropie de flacăra misterioasă, care de fiecare dată părea să se ivească în altă parte. Bunicul nu credea că e vorba de o comoară, însă ar fi vrut mult să vadă de aproape acel foc şi să îi afle taina. Într-o seară însă, nu s-a mai întors. Restul familiei l-a căutat toată noaptea, însă un viscol puternic tocmai începuse şi urmele i se şterseseră. Abia a doua zi, cu ajutorul câinilor şi al câtorva oameni care veniseră să îi ajute, văzură cojocul din piele de lup în zăpadă. Bunicul însă nu era nicăieri. Oricât au săpat prin zăpadă, oricât au căutat cu ajutorul întregului sat şi al autorităţilor, nu l-au mai găsit. Nici o urmă de sânge, nici o urmă de violenţă, doar cojocul aşezat în zăpadă era tot ce rămăsese. L-au plâns, i-au făcut prohodul, însă nu l-au mai găsit niciodată, nici viu, nici mort. Prin sat, oamenii spuneau că trebuie să fi fost un blestem venind de la lupii otrăviţi. De supărare, la scurt timp după aceea, se prăpădi şi bunica.

Gerul nu se simţea deloc pe sub căptuşeala călduroasă a cojocului din piele de lup. Bărbatul se apropia de marginea pădurii de pe Hraneţea, căutând, printre pâlcurile de pini de pe lizieră vreun brăduţ potrivit. Iar când privi mai atent spre coastă printre trunchiurile rare ale copacilor, văzu lumina.

La ceva mai mult de două sute de metri în amonte, într-un luminiş, părea să ardă o flacără albăstruie. Era prima dată când vedea un asemenea foc, deşi ştia că îl mai văzuseră şi alţii din sat în trecut. Ezită o clipă, în final însă curiozitatea învinse, şi, strângând mai bine toporul în mână, începu să urce dealul.

Scârţâitul zăpezii sub paşii greoi era amestecat cu trosnete de crengi şi rostogoliri de pietre. În liniştea nepământească din jur, urcuşul părea să facă parte din explorarea unei alte planete, cu orice sunet mic amplificat în mod grotesc. Îşi auzea foarte clar respiraţia, pulsaţia sângelui în tâmple la fiecare mişcare. O singură fiinţă în mişcare într-un Univers împietrit într-o aparenţă minerală. Iar focul continua să licărească din ce în ce mai mare, din ce în ce mai aproape. Secundele treceau tot mai greu, alunecând asimptotic spre momentul sosirii la ţintă. Cincizeci de metri, treizeci, douăzeci...

Flacăra, de un albastru aproape celest, ardea deasupra zăpezii neatinse, fără nici un combustibil aparent ca sursă de alimentare. Tânărul făcu ochii mari şi veni şi mai aproape. “E o flacără rece, zăpada de sub ea e netopită” gândi. Îşi dădu jos o mănuşă şi întinse o mână spre ea. “Ciudat, deşi e rece, pare să radieze căldură”. Veni aproape de ciudatul foc şi se aşeză lângă el. Da, radia o căldură plăcută, gerul nu se mai simţea deloc. O toropeală dulce îl cuprinse, şi, înainte să mai poată reacţiona, aţipi. Ultimul gând raţional îi urla totuşi în creier: “Ridică-te şi pleacă de aici, altfel vei muri îngheţat!”. Dar nu mai avu putere să se mişte şi se prăbuşi în neant, conştient de apropierea morţii.

*

Era cald şi bine, chiar dacă puţin cam strâmt. Ceva îl împingea din spate, altceva îl presa pe piept. Un obiect moale, umed şi cald îl atinse pe faţă. Se trezi într-o răsuflare cu miros de sânge. Luna încă era sus pe cer, şi, la lumina ei, împietri când văzu întins lângă el un lup cenuşiu. Se întoarse încet şi privi uimit în jur. Şase lupi dormeau pe zăpadă înghesuiţi în jurul lui. Flacăra albastră dispăruse. Blana le strălucea de sănătate, erau toţi bine hrăniţi, frumoşi şi sătui. Resturile carcasei unui cerb se vedeau ceva mai încolo. Din cauza mirosului cojocului din piele de lup, probabil că îl trataseră pe om ca pe unul de-al lor, şi, sătui şi mărinimoşi, îi oferiseră protecţie, salvându-i viaţa.

Spaima care îl paralizase în primele secunde dispăru treptat. Privi la ceasul de la mână: era aproape miezul nopţii. Se ridică încet în picioare. Doi dintre lupi deschiseră ochii, îl priviră preţ de o clipă ca pe un vechi prieten, căscară, apoi se adânciră din nou în somn. Păşi cu grijă peste trupurile lor, ca să nu îi deranjeze şi coborî încet spre casă. Ajuns la marginea pădurii, găsi şi un brăduţ potrivit pentru pomul de Crăciun pe care îl luă cu el.

Odată intrat în casă îi fu imposibil să doarmă, prea multe gânduri i se zbăteau între tâmple. Văzu din nou focul neobişnuit care se hrănea cu căldura animalelor şi oamenilor, salvarea miraculoasă oferită de haita de lupi, dispariţia bunicului cu atâţia ani în urmă şi posibilitatea unei legături între toate aceste întâmplări. Misterele muntelui rămăseseră la fel de nepătrunse şi după această noapte. Întinse mâna spre raftul de pe perete şi începu să citească din cartea pe care o abandonase la lăsarea serii, de data asta luând notiţe cu un creion şi făcând calcule pe o foaie de hârtie. După o vreme, lăsă volumul la o parte, se ridică, zâmbi, stinse lampa şi se duse la culcare. O licărire albastră îi lumină pupilele preţ de o clipă, în timp ce se băga în pat.

La lumina lunii încă neapuse, pe coperta cărţii lăsate pe masă se putea citi un titlu: “Das Prinzip der dynamischen Kontrabarie durch Burchard Heim”. Soluţia unei ecuaţii, încercuită, trona pe foaia de hârtie de alături. De acum înainte, distanţele de ani lumină până la stele aveau să pară mult mai scurte. Sub cuvertura de lână, tânărul visa astronave superluminice brăzdând în toate direcţiile întinderile nemărginite ale cosmosului. Şi, ca o imagine în oglindă la sclipirea rece a stelelor din gerul de afară, steluţe de lumină albăstruie începură să pâlpâie şi sub tavanul de bârne.



(31 iulie 2007)